Psihodinamica structurii fobice de personalitate

Aspecte ale sentimentului de neputință în învățare la copii și adulți

În 1939, Hoffmann vorbea despre lipsa unui concept folositor cu care să te adresezi stucturii fobice de personalitate. Există multe forme de fobie însă toți pacienții fobici împărtășesc o afectare a dezvoltării Eu-lui referitoare la ceea ce Karl Koening numea obiect intern direcțional. Un obiect intern direcțional orientează comportamentul în acord cu normele sociale. Obiectul direcțional este, în mod normal, o reprezentare a obiectului intern care se dezvoltă din interacțiunea cu mama sau cu un substitut al mamei. Pacienții fobici caută obiecte direcționale exterioare capabile să țină locul unui obiect direcțional intern.

Aceste lucruri se observă în interacțiunile pacientului cu partenerii săi în viața privată, cu colegii de muncă, și cu terapeutul. Lipsa unui obiect direcțional solid funcțional nu e necesar să aibă ca rezultat simptome fobice cum ar fi agorafobia, fobia de animale, sau frica de înălțimi. Are ca rezultat simptome fobice doar dacă persoana este expusă la o situație specifică drept trigger. Structura de personalitate fobică de dezvoltă în aceiași perioadă în care structura de caracter obsesiv-compulsivă poate fi de asemenea în formare.

O mamă poate, de exemplu, să îl împiedice pe copil să învețe prin încercare și eroare, din frica că acest lucru ar putea avea drept rezultat accidente de toate felurile. Putem numi un astfel de comportament – tip de comportament A (foarte dependent emoțional). Altă mamă se poate comporta într-un fel total opus: se poate reține în a-și ajuta copilul în activitățile pe care acesta le întreprinde. Un astfel de comportament ar putea fi unul de tip D (distanțat).

Comportamentul care îl ajută pe copil să dezvolte un obiect direcțional intern solid funcțional se situează între aceste două extreme. Obiectele direcționale ale unei persoane pot fi de tipuri variate. Unii adulți își consideră mama ca fiind un obiect direcțional extern și rămân dependenți de ea. Acest lucru se întâmplă adesea când mama intră în categoria de comportament A.

La persoanele cu structură de personalitate fobică impulsurile inconștiente de a se comporta într-un fel care nu este social acceptat se vor apropia de conștiintă, însă aceste impulsuri sunt îndepărtate. Impulsurile sunt cauza anxietate, care este în mod conștient trăită, dar e separată de impulsul care a cauzat-o. Anxietatea este motivul pricipal al comportamentului persoanelor fobice. Cumva, acesta este felul invers a ceea ce putem observa la oameni cu structuri de caracter obsesiv-compulsive, care pot trăi conținutul unui impuls dar nu și motivația lui. De exemplu, o mamă obsesiv-compulsivă poate trăi impulsul de a-și răni sau chiar ucide copilul. O astfel de mamă nu știe de ce ar vrea să facă asta (izolare față de context).

Afectul care cauzează impulsul agresiv este, deasemenea, ținut inconștient (izolarea afectului). Prin contrast, în fobie, anxietatea cauzată de un impuls devine conștientă în timp ce contextul ei și fantasmele care o acompaniează rămân cu totul inconștiente. Axietatea poate fi trigger pentru comportamentul contrafobic la o persoană contrafobică care se expune la situații cauzatoare de anxietate.

Într-o dezvoltare normală obiectul direcțional este parte a unei reprezentări de obiect intern care se dezvoltă din interacțiunile cu mama sau cu un substitut matern. Potrivit lui Schafer (1968), internalizarea transformă proprietățile reale sau fantasmate, cu rol de regularizare ale unui obiect, în regularizări interne. Internalizarea unui obiect direcțional se bazează pe o relație cu mama simțită pozitiv.

Obiectul direcțional este parte din sine. Dacă relația cu mama conține multă agresivitate, obiectul direcțional poate rămâne separat de reprezentarea de sine: este introiectat dar nu este integrat și astfel nici competențele sale nu sunt integrate. Competențele pot fi totodată restricționate dacă copilul se identifică cu reacțiile anxioase ale mamei sale. Copilul se va înfrâna de la a acționa în feluri care produc aceste reacții.

După Kernberg (1975), dezvoltarea și integrarea uni obiect direcțional competent ar putea fi influențată negativ de gene. Astfel, agresivitatea orală excesivă se poate moșteni, tulburând dezoltarea unei relații pozitive cu mama. Copilul își proiectează sinele oral-agresiv asupra mamei, trăind-o pe aceasta ca fiind oral-agresivă. Acesta va reacționa în această situație cu anxietate sau contra-agresivitate.

Un copil oral-agresiv va trăi într-un mediu previzibil (Hartmann, 1939), mai multe frustrări orale față de un copil care e mai puțin agresiv oral. Un alt terapeut, Schultz –Hencke (1951) ia în considerare factorii genetici când face referire la hiperactivitate ca predispoziție față de nevroza obsesiv-compulsivă. Mama unui copil hiperactiv poate reacționa față de activitatea acestuia prin a-i restricționa libertatea de a de mișca în mediu. Aceasta poate face asta prin intermediul unor acțiuni agresive ca de exemplu, beșteleala.

Principalul factor în geneza fobiilor poate fi aflat în interacțiunile dintre copil și mama lui sau substitutul de mamă. O mamă poate restricționa învățarea prin imitație, fiindu-i frică că nu cumva copilul să fie în pericol dacă îi imită pe adulți. Dacă, de exemplu, un copil vrea să traverseze strada, cum vede că fac adulții, dar fără să fie atent dacă se apropie vreo mașină. În mod natural, în unele situații, a-i păzi pe copii de imitatul adulților este lucul corect ce trebuie făcut, însă o mamă fobogenă poate avea o reacție exagerată și poate avea această reacție nediscriminat, față de multe situații, arătând anxietate de fiecare dată când copilul încearcă să îi imite pe adulți. Este de la sine înțeles că o astfel de reacție exagerată va avea efecte negative asupra abilității copilului de a învăța prin încercare și eroare.

Un copil a cărui mamă amenință să îl neglija ar putea să introiecteze obiectul mamei, ne spunea Bowlby în 1970. Făcând o astfel de mișcare internă, copilul încearcă să diminueze efectele faptului de a fi fost neglijat. Amenințarea mamei de a-l părăsi ar putea totodată să îi genereze copilului furie care apoi poate fi deviată asupra introiectului, și acest lucru poate fi producator de anxietate. Persoanele care au un obiect intern slab dezvoltat se tem de instinctele lor pentru că nu le pot face față într-un mod competent.

Dacă o mamă (sau un substitut matern) interacționează rar cu al său copil, lăsându-l singur în cea mai mare parte a timpului, copilului îi vor lipsi oportunitățile de a învăța prin a-i fi acompaniate acțiunile de o mamă discret suportivă. Atunci când interacționează cu mama, un copil poate sta aproape de ea sau se poate departa de ea mai târziu, învățând să fie singur pentru o anumită perioadă de timp și apoi să se reîntoarcă la mamă pentru a se realimenta emoțional (Mahler, Pine și Bergman, 1975). Dacă o mamă, sau un substitut matern, se așteaptă ca un copil să devină competent asemenea unui copil caruia i se oferă mai multe oportunități de a învăța din interacțiunile cu mama, și acest din urmă lucru poate avea un efect negativ asupra stimei de sine a copilului.

La copiii cu mame de tip D (distante) se pot observa combinații de structuri fobice cu structuri narcisice, despresive sau schizoide. Copiii ale căror mame nu reacționează cu anxietate ci mai degrabă cu reguli și pedepse, e mai mult probabil să dezvolte o structură de personalitate obsesiv-compulsivă. Copiii ale căror mame amenință să îi neglijeze, sau să se îmbolnăvească sau poate să moară dacă copiii lor nu fac ceea ce li se cere să facă, pot dezvolta nevroze cardiace.