Criza de la 40 de ani

Criza de la 40 de ani

Există criza bărbatului de patruzeci de ani? E doar o stereotipie culturală? Care ar putea fi adevarăta dinamică a acestei crize? Vom încerca să găsim răspunsuri ajutându-ne de Credo-ul ce stă la baza practicării profesiei de terapeut și care include conceptul finitudinii și vulnerabilității umane (ca parte integrantă a psihanalizei intersubiective) ce aparține psihanalistului și filosofului Robert Stolorow și de experiența practicii private a lui Darren Haber, al cărui articol îl veți regăsi în cele ce urmează.

”Ca psihoterapeut care ajuta o mulțime de bărbați de vârstă mijlocie, am învățat de când cu atât de multe clișee ale psihologiei pop, că se pot spune mult mai multe despre ”criza vârstei mijlocii” decât se poate vedea la prima vedere. Problemele și încercările ce se ivesc la vârsta mijlocie sunt mai puțin despre circumstanțele exterioare, pe care nu le putem controla, și mai mult despre psihologia și perspectiva individuală. În paragrafele care urmează, vom discuta (1) despre cum aceasta așa-zisă criză este în realitate o versiune intensificată a unei probleme mereu prezente, (2), de ce se întâmplă așa, și (3) ce se poate face în legătură cu asta.

Suntem obișnuiți cu imaginea inspirată din cultura pop a bărbatului de patruzeci de ani care se simte dintr-o dată ”bătrân”, a cărui tinerețe se usucă înspăimântător, ceea ce conduce la aventuri nesăbuite sau la căutarea de femei tinere, adesea cu rezultate dezastuoase. Gândiți-vă la Kevin Spacey în American Beauty cum tânjește după prietena fiicei lui adolescente, la cei doi bărbați maturi care se comportă ca niște colegi de internat fară limite așa cum fuseseră cândva, în Sideways; sau la Michael Douglas în Fatal Attraction (a se vedea ce efecte bune a avut!)

Indiferent de ce opinie morală am avea, aceste frivolități dramatizate ating adesea o coardă sensibilă a audienței. De ce se întâtamplă așa? Problema nu e atât de mult legată de morală cât e una de percepție. Necesită o înțelegere mai adâncă pentru lumea interioară a cuiva și pentru vulnerabilitatea respectivului.

La vârsta mijlocie, mulți dintre bărbați află, probabil pentru prima oară, că sfârșitul vieții devine real, fizic, într-un fel care nu poate fi negat. Dar acest sfârșit al vieții, vulnerabilitatea noastră umană, este mereu prezent, indiferent dacă suntem conștienți de el sau nu. Unul dintre marile privilegii ale tinereții este negarea unei astfel de limitari, o îmbrățișare a invincibilității, o dojană vitală la idea de îmbătrânire și moarte. Viața e finită. Asta implică nu doar posibilul nostru deces, care ne sperie, ci și decesul celor apropiați nouă (la fel de înspăimântător). Noi toți suntem nevoiți să trăim sub un ceas care ticăie, iar asta e totodată un blestem, cât și o binecuvântare; voi explica mai jos de ce. De la un anumit moment, ceasul nu mai poate fi ignorat.

Mă gândesc la unii dintre bărbații aflați în terapie care se târăsc la vârsta mijlocie și observă cum corpurile lor nu mai au aceiași reziliență; s-a terminat cu boxatul, s-a terminat cu maratoanele. Astfel de activități au aruncat o aura de invincibilitate care nu se mai întoarce. Dintr-o dată, cele opt ore de somn par să fie foarte importante, iar mintea nu mai are ascuțimea pe care obișnuia să o aibă. Privirea se îndreaptă spre Viagra și Cialis, și, anumite părți ale corpului, care nici măcar nu erau bagate în seamă până acum, încep să doară. (În timp ce scriu aceste rânduri, mă doarespatele mai mult ca înainte.) Acel ceas care ticăie își face remarcată prezența, atât în mod subtil cât si evident.

Desigur, a fost întotdeauna acolo, dar am avut tendința de a-l nega – ceea ce nu înseamnă  că suntem nevoiți să ne obsedeze sau să brodăm pe deasupra precum Woody Allen în Hannah and Her Sisters, care spune: Îți dai seama de ce fel de fir ne agățăm?” Însă mai devreme sau mai târziu, suntem nevoiți să îi facem față: durerile și suferințele noastre și alte semne de rezistență compromise ne servesc ca reminder-re inconfortabile cum că timpul este un fel de schimb, și, niciunul dintre noi nu are o cantitate nelimitată pe care să o cheltuie. Trebuie, într-un moment sau altul, să luăm în considerare felul în care vrem cu adevărat să ne petrecem timpul.

Uneori, alte pierderi neașteptate apărute la vârsta mijlocie pot fi dovezi incomode ale acelui ceas existențial: ne putem pierde un prieten din liceu sau un părinte; putem avea probleme medicale pe care nu le-am mai avut; putem descoperi că suntem nefericiți în legătură cu munca sau cariera; sau poate problemele relațiilor de lungă durată devin mult mai solicitante. Faptul că știm, la nivel intelectual, că suntem muritori este foarte diferit de a simți asta chiar pe pielea noastră.

Aceste întâlniri cu mortalitatea și altele asemenea, sunt indicatori a ceea ce psihanalistul și filosoful Robert Stolorow (2007) numea ”finitudine”, conceptul care afirmă că a fi uman înseamnă acceptarea finitudinii timpului și a limitărilor umane, inclusiv a marii spiritualități a mortalității în sine. Aceste reminder-re pot să fi în sine ”trigger-e” pentru cei care au trăit trauma în primii ani de viață. Psihologii numesc adesea aceasta ”legătură emoțională”.

Nu putem, pur și simplu, să avem o aventură sau să ne uităm la ceva porno sau să înghițim o pastilă?

Cred că acesta este motivul pentru care terapia poate părea înfricoșătoare. În terapie oamenii se confruntă cu vulnerabilitățile lor – și asta poate însemna a realiza existența acelui ceas, pe care chiar terapeuții evită să îl recunoască. (Aceia dintre noi aflați în profesii de ajutor care scapă această problemă, care nu o confruntă într-un fel fundamental, își fac lor și celor cu care lucrează un deserviciu.)

Adesea bărbatul va internaliza finitudinea vieții ca ”slăbiciune” și va răspunde prin a trage mai tare la sală ignorând durerile și suferințele, va lucra mai mult la serviciu, va căuta  mai mult sex sau auto-validare prin a face mai mulți bani, etc. Deasemenea, consumul de alcool, de pornografie și alte ”medicamente” poate să crească. Desigur, toate acestea, sunt un fel de Fata Morgana. Acest gen de lucruri compun un divertisment pe care poți conta doar pentru o vreme. În cele din urmă, ele vor eșua în a trata problema într-un fel care să te împlinească psihologic sau emoțional.

Un lucru care îi surprinde pe mulți dintre bărbații care vin în terapie este acela că limitările și finitudinea pe care le întâlnesc într-un fel nou și anxios au fost, așa cum spuneam câteva rânduri mai sus, acolo dintotdeauna. Pierderea abilităților de a boxa, de a alerga, de a munci, de a face exerciții fizice, și de a face sex cu aceiași vigoare și rezistență poate fi un reminder subtil sau chiar puternic al timpurilor din trecut când cineva s-a simțit coplesitor de slab sau lipsit de apărare în fața unei dureri insuportabile.

Probabil că abuzul sau abandonul si-au făcut apariția și, odată cu acestea, la fel de intensele mecanisme de auto-protecție de sine au fost necesare, căi de a construi la loc persoana încă o dată. Trauma primară a trebuit să fie în mod necesar uitată cu scopul de a supraviețui, dar iată că acele sentimente și amintiri se reîntorc în prezent, cu exact aceleași implicații de ”slăbiciune” rușinoasă și de vulnerabilitate. Pierderea puterii tinerești poate fi simțită ca pierderea unei armuri care ne-a protejat timp de mulți ani, aruncându-ne în anxietate  și nesiguranță.

În mod ironic, este aproape o binecuvâtare că timpul este limitat. Finitudinea timpului dă prezentului valoare; ne forțează să ne concentrăm pe ceea ce e cu adevărat important pentru noi; însuflețire versus gratificare imediată. (nu că ar fi ceva greșit cu cea din urmă, însă furnizarea acesteia nu este singurul mijloc de a ne bucura de viață.) Dacă timpul și tinerețea ar fi infinite s-ar putea să nu găsim nicio valoare în prezent, în momentele în care ajungem să le împărătășim cu ceilalți, sau pe care le petrecem în minunăția lumii noastre personale.

Atunci când putem cel puțin să ne permitem un junghi în acceptarea umanității din noi, atunci când putem trăi în abundență și în momentul prezent indiferent de circumstanțe, atunci lumea noastră se poate deschide pentru noi pe căi neașteptate. Conexiunea unamă devine mai valoroasă, iar autenticitatea și adevărul emoțional devine ceva pentru care merită să te străduiești în loc să te temi de moarte. Odată ce ajungem să aceptăm aceste lucruri, ca bărbați, e în regulă să avem nevoie de sprijin și de iubire din partea altora în confruntarea cu ceea ce este înfricoșător, îi putem ajuta mai mult și îi putem susține pe alții în momentele lor de doliu și de pierdere.

Desigur, confruntarea umanității din noi poate fi foarte dificilă și complicată, și adesea dă naștere întrebărilor dificile cum ar ”Sunt oare fericit cu munca mea? Dar acasă? Cum mă pot descurca cu părinții care îmbătrânesc și cu iminența pierderii lor? Am timp să iert și să uit? De ce îmi pasă cu adevărat? Oare voi ajunge să fiu eu ”cel real”? Însă, acesta nu înseamnă că activitatea fizică sau ”chestiile” din lumea exterioară nu sunt importante. (Nu voi returna o mașină sport oferită gratis). Doar că foarte mulți bărbați dintre bărbații care vin la terapie au pus toate chestiunile psihologice pe seama acestora. Când coșul începe să se clatine, panica e cea care se instalează. Când ”reparațiile” noastre obișnuite încetează să mai funcționeze, atunci începe terapia cu adevărat. (Carl Jung a fost unul dintre cei care au crezut că terapia începe abia la vârsta mijlocie.)

Mulți dintre cei care încep să lucreze la asta – pe calea terapiei, creativității, spiritualității, relaționării mai apropiate cu ceilalți sau prin alte mijloace – descoperă că, în cele din urmă, nu există nimic de care să se teamă. Există tristețe și pierdere, dar și o mai mare capacitate de conectare, și chiar de bucurie. Există atât de multă frumesețe în sufletul omenesc așa cum există și în lumea naturală, dacă nu chiar mai multă.

Rașchetarea unei inimi suferinde relevă adesea o nestemată prețioasă. Greu de crezut? De ce să nu încercăm? Nu fricile sau demonii ascunși sunt cei care ne pot răni, ci evitarea persistentă a acestora e cea care ne bagă în bucluc. Nu e nicio rușine să soliciți ajutor (din partea unui terapeut, un sfătuitor religios sau spiritual, a unui prieten de încredere, chiar a unui membru al familiei). Practica contemplării, asistate dacă e nevoie, în propriile noastre oglinzi, ne ajută în cele din urmă să ne bucurăm chiar mai mult de vioiciunea exercițiilor, de mâncare, de băutură, de sex, și de viața incorportată în corpurile noastre.

Apa e foarte valorizată atunci când seacă fântâna, spune un vechi proverb. Cred că suntem făcuți să ne bucurăm de experiențe senzoriale plăcute, dar nu ca o evadare totală de la condiția noastră mult prea umană. Suntem cu toții în aceiași barcă cu aceste lucruri mai mult decât pot unii dintre noi să își dea vreodată seama.”

Darren Haber, psihoterapeut cu practica privata in Los Angeles, specializat in tratamentul dependentelor si traumei.

Robert Stolorow – Dialoguri psihanalitice – Teoria sistemelor intersubiective.

”Nu trebuie sa fugim de experienţa traumatică a altuia oferind false reasigurări despre cum timpul vindecă toate rănile sau platitudini goale cum ca trebuie să treacă peste sau să meargăînainte. Oferim astfel de reasigurări sau platitudini atunci când starea traumatizată a altuia ne confruntă pe noi cu propria noastră finitudine şi vulnerabilitate existenţială, aşa că ne îndepărtam evaziv. Dacă existăm pentru a fi o “locuinţă” de înţelegere relaţională pentru o persoană traumatizată, trebuie să ne toleram propriile noastre vulnerabilităţi existenţiale pentru a putea astfel să locuim neclintit cu durerea recurentă şi de nesuportat a acestuia. Atunci când “locuim” cu durerea de neîndurat a altora, lumile lor spulberate sunt capabile să stralucească cu un fel de sacralitate care invită la un angajament grijuliu şi de înţelegere înlăuntrul căruia stările traumatizate pot fi gradual transformate în sentimente dureroase suportabile.Durerea emoţională şi vulnerabilitatea existenţială care îşi găseşte o locuinţă relaţională ospitalieră poate fi integrată constitutiv în ceea ce persoana trăieşte ca fiind ea însăşi.” 

Referințe: Stolorow, R. D. (2007). Trauma and human existence. New York: The Analytic Press.